Fericirea nu se vinde în piaţă

Am gasit in Jurnalul National un interviu, cu Sebastian Papaiani, care mi-a placut mult asa ca o sa postez cateva fragmente din acest interviu.

Sebastian Papaiani: "Fericirea nu se vinde în piaţă"

Jurnalul Naţional: Jucaţi în "Secta femeilor" la Nottara, un spectacol aniversar care, de asemenea, v-a fost dedicat. A fost un moment special pentru dvs...
Sebastian Papaiani:
Gândul meu a fost în cu totul altă parte, nu la spectacolul aniversar, ci la spectacolul în sine. Şi am avut aceleaşi gânduri pe care le-am avut şi înaintea altor spectacole. Gânduri de teamă, de trac (...). Spectacolul este despre dorinţa de îmbogăţire care traversează pentru unii oameni un drum foarte păcătos, începând cu minciuna, cu furtul, cu înşelătoria. Se spune că, în faţa banilor, toţi suntem egali şi toţi suntem nebuni. Eu, Papaiani, nu sunt nebun. Nu cred ce spun ăştia, că toţi ne aplecăm în faţa banului. Eu nu mă aplec. Nu-mi trebuie. Am altceva în faţă căruia mă aplec. Sentimentul de iubire, bunul gând, prietenia. Astea sunt emoţionante. Banul este pentru mine un mijloc de trai. Un microb. O boală de care nu poţi scăpa şi nici nu te poţi trata, pentru că ai nevoie de el.

V-ar fi plăcut să fiţi bogat? Sau... mai bogat?
Poate... ca să dau şi altora. Sunt altruist. Sunt iubitor de oameni. Când ştii că fără ei nu poţi trăi. Şi ăsta este cel mai frumos lucru. Să iubeşti...

De unde aţi moştenit sensibilitatea aceasta?
De la viaţă, cred. Mai ales în perioada asta...

De ce mai ales în această perioadă?
Păi dacă muncesc şi încă nu ştiu cum am muncit. Eu am făcut teatru cu profesori care credeau în profesia asta. Profesia asta nu se făcea pentru bani. Şi nici atunci profesorii nu aveau salarii mari. Dar erau iubitori. Şi convingători. Făceau din teatru o fiinţă de care tu te apropiai cu sfinţenie.

Acum nu mai este aşa?
Nu cred. Pentru că se vorbeşte urât în scenă. Se înjură în altarul ăsta, unde actorul trebuie să se şteargă pe picioare înainte să de a intra. Eu aşa am învăţat. Şi probabil de aici mă sensibilizează când lucrurile sunt fuşerite. Dar probabil că sensibilitatea vine şi de la familia numeroasă pe care am avut-o şi care era mai mult compusă din fete. Ştiţi, omul se naşte puţin brutal. Se zbate când iese de acolo de unde iese, mama împinge cât poate ca să-l scoată, deci naşterea este dureroasă şi brutală. Şi, dacă îl creşti tot aşa, pe la 14 ani copilul ajunge la şcoala de corecţie. Dacă-l sensibilizezi explicându-i ce e bine şi ce e rău, atunci câştigi ceva. Dar poate pierzi altceva. Duritatea. Uneori trebuie să fii Titi Duru, cu toate că eu nu procedez aşa. Nu am împins niciodată pe nimeni ca să trec în faţă. Aşa am fost crescut. Eu nu pot spune Papaiani, Ionescu, Popescu, Dumitrescu au fost la meciul de fotbal. Eu zic Popescu, Ionescu, Dumitrescu şi cu mine am fost la meciul de fotbal. Nu mă pun în faţă niciodată. .......

Sunteţi credincios?
Sunt, de ce nu!? Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar trebuie să mă sprijin de ceva. Nu pot să cred că în lumea asta am fost făcut să fiu total independent de ce este în jurul meu. Nu sunt un habotnic. Am avut libertatea de a gândi, mi-e frică, sunt laş, am cam toate relele unui om normal, zic eu. Marele Moisil (n.r. ­ Grigore Moisil), sărmanul, când a fost întrebat dacă bea a spus... "daaa, beau". Era la radio. "Şi ce beţi?" "Coniac" "Şi cât beţi?" "Până mă îmbăt." "Cum, vă îmbătaţi?" "Daaa. Când beau, în mine se naşte un alt om, care şi el la rândul lui vrea să bea şi, uite aşa, bând toţi oamenii din mine, mă îmbăt şi eu."

Dumneavoastră beţi?
Beau. Mai mult bere. Beau de supărare câteodată, să uit. Este un fel de eschivă. Să nu mă mai gândesc la problema care m-a supărat.

Dar ce vă supără cel mai tare?
Minciuna. Nu mă puneţi în faţa unei minciuni, că nu ştiu s-o apăr. În clipa când mint, eu mă fac roşu la faţă. Eu nu am copiat în viaţa mea la şcoală, pentru că mă făceam roşu.

Sunteţi fericit?
În etape. Fericirea este ca mărţişorul. E mic şi, pentru persoana care-l primeşte, foarte preţios. Eu am fericiri de-astea mici, ca mărţişorul. Mă bucur de orice. Nu am o fericire de aici până înconjor pământul. Fericirea e făcută din bucăţele. Eşti fericit din nimicuri până la urmă. Cum e şi nevastă-mea. Îi dau un obiect cât de mic şi se bucură, îl pune în faţă să-l vadă lumea... Astea-s bucuriile. Dar nici n-am căutat-o, aşa, cu lumânarea. Fericirea nu se găseşte în piaţă, de vânzare. Nu m-am întrebat niciodată dacă sunt sau nu. Cred că fericirea ne-o facem, într-un fel, noi. Dar trebuie să vină un ceva peste tine, o nenorocire. Cât de bogat sau de sărac ai fi, boala nu te iartă. Cum suntem unii dintre noi, bolnavi de talent. Eu, oricâte medicamente am luat, nu m-am putut vindeca. Glumesc...